Bine ne-am regasit in paginile Imprudentului! De data aceasta, lansam proiectul
unui nou roman, numit temporar"Inauntrul".
Care este regula de aceasta data ? Preocupati fiind de provocarea limitelor
actului narativ traditional, am ales o noua metoda de lucru. Mai precis, in
vreme ce, in discutiile noastre preliminare, eu veneam cu idei de personaje
cat mai exagerate(de pilda un duo de figuri geometrice care patrund cu teama
in lumea 3D!), Sorin s-a decis sa taie de-a dreptul nodul gordian, argumentand
cam asa:
bag sama ca va dura mult pana sa incepem...
putem sa facem in felul urmator:
avem 3 categorii: tip personaj, locatie, tema
facem cateva propuneri pt fiecare categorie si apoi
tragem la sorti.
din cand in cand refacem tragerea la sorti si toata
linia romanului se schimba.
Ideea mi-a suras din prima clipa. Era o garantie suficienta a imprevizibilitatii
actiunii. Asa ca m-am grabit sa-i raspund:
Vezi sa nu ti-o bagi prea tare... :)
Metoda mi se pare destul de cinstita. Asadar, ca sa
fiu constructiv, uite:
1.Tip personaj: figura geometrica, don quijote clonat,
copiii capitanului giulesti, samuraiul;
2. Locatie: mahalalele bucurestiului, un imens muzeu,
noaptea, un castel cu fantome, spatiul nesfarsit
3. Tema: descoperirea inner-self-ului, descoperirea
unei iesiri, descoperirea unor infractori,
descoperirea unor noi si noi planete.
Zis si facut! Dupa ce a tras la sorti(facand o usoara hernie de disc), Sorin
mi-a transmis combinatia castigatoare: 1C, 2B, 3A. Zarurile fiind aruncate,
nu mai ramanea decat sa declansam cautarea innerself-ului… Actiune!
Ajunsi deja la al doilea proiect din seria virtuala de romane, dupa ce "Stapanul Belelelor" s-a dovedit a fi un succes, declaram lansat un nou curent artistic, numit MAMI(Miscarea Artistica pentru Mobilitatea Imaginatiei). El promoveaza actul literar desprins de canoane, care isi trage seva din canoanele tuturor curentelor artistice premergatoare lui, renuntand in schimb la unitatea logica, la determinarile aristoteliene, la planificare si chiar la alegerea unui subiect. MAMI ofera in schimb libertate literara si lingvistica(din nou, bazata pe cunoasterea si exploatarea normelor existente), si se declara deschis oricarui tip de experiente. Din acest moment site-ul Imprudent se ofera sa gazduiasca manifestari de tip MAMI si sa devina un cartier general al aderentilor. Daca va atrage acest tip de gandire, nu trebuie decat sa strigati "Vreau la MAMI!" si va vom raspunde.
Mai intai fusese Afara. De afara, Inauntrul se arata inchis in carcasa prafuita, dar
impunatoare, a unui imens castel medieval. Dinauntru, Afara nu mai era decat un concept
sec, umbra fugara a unei realitati traite parca de altcineva.
Castelul fusese construit pe vremea lui Ludovic Tepes in memoria sotiei sale
prematur decedate, gingasa Seherezada. Amatorii de detalii anecdotice gaseau in acest
lucru explicatia aspectului sumbru al cladirii, care pornise prin a fi un mausoleu si
devenise ad-hoc spatiu de locuit dupa ce marele cutremur din 1734 distrusese vechiul
palat regal. De-abia in secolul acesta fusese transformat intr-un muzeu; oamenii veneau
cu draga inima sa admire colectiile de arta expuse inauntru, dar mai mult ca sa-si ofere
deliciile spaimei administrate sub control. O galerie de arta moderna se putea foarte
bine situa intr-o aripa aparent parasita a cladirii, in mod deliberat inconjurata de panze
imense de paianjeni si strajuita de gargui de piatra cu chip infricosator, in vreme ce
panzele sumbre ale lui Goya si Durer ar fi putut fi gasite intr-un hol stralucind de
curatenie.
Fetita se opri pentru ultima oara in fata portii monumentale, iar fratele ei, dupa ce
mai facu cativa pasi, se opri si el s-o astepte. Aflati chiar in fata celor doua statui
imense care strajuiau intrarea, pareau si mai mici, si mai neinsemnati. Alina privi catre
fratele ei si aprecie iute ca nu era mai mare decat unul din degetele de la picioare ale
viteazului implatosat de bronz care privea departe, asteptand ca dusmani numai de el
stiuti sa vina sa atace castelul.
-Stiai ca Seherezada e inmormantata intr-o sala chiar din mijlocul cladirii, pe care
insa nimeni n-a reusit s-o gaseasca pana acum ? intreba sfios fetita.
-Prostii, replica fioros fratele ei, Polimer. Asta ma intereseaza prea putin.
-Zau ? Dar stiai ca se spune ca aripile castelului se rearanjeaza in fiecare noapte,
si niciodata o incapare nu se afla in acelasi loc, si ca poti mereu sa descoperi lucruri
pe care nu le-a mai vazut nimeni niciodata ?
-Dar tu stiai ca Zapp are acum acoperire nationala ? se rasti la ea Polimer. Mai
lasa-ma cu povestile astea. Ai promis ca o sa petreci o noapte in castel impreuna cu mine,
asta e! Sau ai inceput deja sa faci pe tine de frica ?
Discreta, Alinuta isi controla cu mana pe sub rochita Pampers-ul tanga. Totul era in
regula. Ofta.
-In regula. Hai sa mergem. Dar intri tu primul!
Parand mult mai hotarat, insa in realitate cu inima cat un purice, Polimer pasi mai
departe si impinse cu mana clanta de fier forjat. Uriasa usa se deschise neasteptat de
usor, fara macar sa scartaie. Asta le mai alunga temerile si le usura pasii.
Holul principal al castelului era pur si simplu imens. Din niste vitralii aflate undeva
sus, foarte sus, raze verzi, albastre si rosii de lumina ajungeau filtrate pana jos; prinse
in inchisoarea de lumina, milioane de particule de praf se roteau la nesfarsit.
Alinuta casca gura, uimita.
-Suntem la ProTV ?
Polimer dori sa-i raspunda, insa in aceeasi clipa, din dreapta lor, se auzi o voce
tunatoare.
-Nici vorba.
Tresarira amandoi.
Privira in dreapta lor si vazura o umbra intunecata, semanand unui monstru cu cap
diform si maini nefiresc de lungi. Umbra incepu sa scada pana cand vazura apropiindu-se
si lipindu-se de ea o silueta nu foarte generoasa.
Citind pe chipurile celor doi frati un amestec firesc de spaima si nedumerire, silueta
se hotari sa continue:
- Sunt Vasile, paznicul, dar din cand in cand ma ocup cu conducerea grupurilor de
turisti. Aveti nevoie de un ghid?
Vocea ii era intr-adevar tulburatoare, insa el, ca om, nu avea nimic deosebit in
infatisare, poate doar cu exceptia barbii lungi prin care cuvintele ieseau cu greu si un
picut stricate. Era micut de statura si destul de indesat. Polimer mai prinse curaj si
raspunse:
- Pai am cumparat unul de la agentie. Este scris in trei limbi si are si un CD
multimedia cu un tur virtual al castelului.
- Si in plus are un punct rosu pe care il poti plimba pe harta ca sa iti fie mai
usor sa stii unde te afli, interveni Alinuta.
- Eu in locul vostru as fi cu bagare de seama, raspunse Vasile. Nu putini au fost cei
care intrand in castel s-au ratacit si au strigat ore intregi dupa mine ca sa ii ajut.
Desigur, eu i-am auzit de la inceput, dar mi-a facut placere sa-i vad dandu-se de ceasul
mortii…
Ochii incepura sa-i sclipeasca cu reflexii metalice iar pe fata Alinutei incepuse din
nou sa se intipareasca cu litere firave spaima. Vasile isi drese glasul si privirea ii
redeveni blanda.
- Pai daca e asa, poti veni cu noi, ceda Polimer.
Alinuta il trase de maneca si incerca sa-i spuna ceva la ureche. Polimer se apleca si o
asculta pret de cateva clipe, apoi conchise:
- Prostii, esti tu sperioasa, ca doar esti fata! Lasa, ai tu incredere in mine!
Alinuta se dadu un pas inapoi apoi se aseza la o distanta sigura de unde il putea
supraveghea pe Vasile, iar apoi spuse cam cu jumatate de glas:
-Pai… sa mergem atunci…
Vasile le povesti ca incaperea frumos luminata in care se aflau era de fapt garderoba
si chiar ii invita sa isi lase hainele acolo, pentru ca oricum in muzeu nu se putea intra
decat purtand tinuta obligatorie - pelerina si palarie de vrajitor, monoclu si bineinteles
papuci in forma de iepurasi (ca sa nu strice covoarele).
Le promise de asemenea ca vor vedea si camere mai colorate si vesele decat aceasta, dar
nu uita sa ii avertizeze ca muzeul avea si zonele sale mai intunecate…
Vasile scoase ceasul din buzunar si il privi printre gene:
- Hmm… cred ca asta are sa va placa. La ora asta trece prin dreptul usii aceleia tocmai
aripa de Stiinte Exacte si Inventica a muzeului. Haideti sa intram…
Intrara si se trezira dintr-o data parca in alta lume. Era o sala imensa. De tavan
atarnau cateva modele primitive de aparate de zbor care probabil ca nu zburasera niciodata,
iar peretii erau plini cu tot soiul de instrumente ciudate, pesemne niscaiva perpetuum mobile
si socotitoare cu roti dintate.
In centrul salii trona masiv un angrenaj din cele mai ciudate. Arata ca o canapea ceva
mai mica, oarecum inclinata pe spate. In jurul acesteia se aflau atarnate de niste stalpi
inalti cat un stat de om tot felul de fire de metal care se terminau cu un varf ascutit.
- Pe onoarea mea, izbucni Vasile, ce cauta un cabinet stomatologic aici? O fi ramas de
dimineata. I-as strange de gat pe oamenii astia care nu-si fac treaba pana la capat!...
- Dar ce s-a intamplat ?, intreba suspicioasa Alinuta.
- Ce sa se intample!? La ora asta este programul renascentist, dar mai de dimineata a
fost un mic simpozion pe tema medicinei moderne, iar incompetentii aia de la Decoruri nu au
luat porcaria aia de aici. In locul ei ar fi trebuit sa vedeti o parte din laboratorul unui
alchimist celebru… Dar in fine, haideti sa va arat o lucrare de arta care mie imi place
foarte mult…
- O lucrare de arta? In aripa de Stiinte Exacte si Inventica, se interesa Polimer.
- Pai acolo unde mai ramane cate un spatiu gol pe vreun perete mai punem si cate un
tablou interesant. Acum de pilda am imprumutat unui muzeu din New Moskow rasnita lui
Leonardo, asa ca a ramas un spatiu liber.
Intre timp ajunsera in dreptul tabloului despre care le vorbise Vasile. Parea o imagine
abstracta, reprezentand un triunghi si un cerc profiland o umbra distorsionata asupra unui
fundal gri.
- Ce este atat de deosebit la acest tablou ?
- Acest tablou, dragii mei, stie o poveste impresionanta. Puneti-va ochelarii acestia
si veti intelege mai multe…
Le intinse doua perechi de ochelari de eclipsa marca Radio Contact. Ascultatori, cei
doi frati isi pusera ochelarii. Dintr-o data imaginile de pe tablou prinsera viata si
incepura sa povesteasca.
Tabloul vorbea despre o tema clasica de neadaptare distructiva - tema triunghiului si
a cercului aruncate intr-o lume tridimensionala.
Se arata cum aceste doua forme se vazura dintr-o data inconjurate si claustrate de o
mare de obiecte a caror esenta le era imposibil de inteles. La randul lor, obiectele 3D nu
se puteau satura de simplitatea si totusi impotenta celor doi intrusi.
Singuratatea si nevoia de a fi inteles de cineva il determina intr-o zi pe triunghi sa
se apropie de cerc. Natura nu ii harazise nici macar circumscrisi unul altuia, insa prea
putin mai conta.
Din alaturarea lor rezultara aberatii cum ar fi tetracercul, punctocurba,
paralelipisinusul si eclirombul. Nici convietuirea cu bastinasii nu aduse altceva decat
ciudatenii.
Lumea era acum populata de hexacalote, cuboplanuri, geobisectoare, piramisfere si
pentaconuri.
Foarte greu mai intalneai ratacita cate o sfera stand la o tigara cu un cub, dar si
acelea erau turtite sau deformate de cate o excrecenta ascunsa sub tricou.
In tot acest haos, triunghiul si cercul se zbateau, se ascuteau, se frangeau si sperau
sa poata intelege macar ceva din lumea care ii inconjura. Miscarile lor disperate erau
insa interpretate de hibrizii oricum mai evoluati ca porunci divine sau dansuri rituale
sugerand imperecherea.
Iar hibrizii se imperecheau dand nastere unei lumi amenintate de la bun inceput cu
autodistrugerea.
Iar distrugerea nu intarzie sa apara. Razboaiele xenofobe intre sustinatorii
triunghiului si sustinatorii cercului macinara in numai cateva zeci de ani intreaga
populatie.
Singure, neintelese, si fara sa fi inteles ca lipsa lor de adaptare distrusese o
civilizatie complexa, cele doua forme se tineau de mana si tremurau inca atunci cand tabloul
reveni la imaginea statica de la inceput.
Cei doi frati ramasera pentru cateva clipe tintuiti locului, iar apoi cu grija, si inca
impresionati isi scoasera ochelarii. Ii multumira lui Vasile si se asezara pentru cateva
minute pe o bancuta in dreptul careia scria "Loc pentru fumat".
O chema Roxana si era o armura. Cu multa, foarte multa vreme in urma fusese si ea
Afara. Parca la inceputul veacurilor. Apartinuse unui rege mort in batalie fara prea multa
glorie, si din acea batalie armura ramasese cu o despicatura urata in spate, chiar dedesubtul
omoplatului. Zacuse o vreme intr-o pivnita, inconjurata de soareci si paianjeni. Fusese apoi
mutata in pod, printre vechi cufere ferecate in arama si antice rochii de bal pe jumatate
roase de sobolani. Apartinuse unui colectionar care o lustruise cu multa grija si o instalase
in holul principal al somptuoasei sale vile. Nu pentru multa vreme insa, fiindca… hmm, Roxana
avea apucaturi cel putin ciudate. Ii placea ca noaptea, cand intunericul punea stapanire pe
casa si toate zgomotele amuteau, sa se dea jos de pe piedestalul ei si sa inceapa sa danseze.
Obicei nevinovat, veti spune. Dar nu pentru o armura construita in intregime din otel, si
care la cea mai mica miscare face zgomot cat o turma intreaga de elefanti!…Nu pentru o armura
care, atunci cand se impiedica, putea zdrobi cu usurinta un sifonier sau face un birou una cu
pamantul…
Si uite asa armura fusese demontata cu grija si trimisa la Castel. De cand statea aici,
vazuse zeci de generatii de vizitatori calcandu-se pe picioare pe holurile muzeului, cascand
gura si facand mai intai schite pe hartie, apoi fotografii, apoi cuburi holografice, apoi
modele functionale 3D la scara redusa stocate in memorii proteinice. Viata era destul de
monotona aici. Cand armura era in toane bune, dansa, iar in incaperile nesfarsite ale
castelului reverberau sinistru pasii sai de dans. Cand era morocanoasa, speria vizitatori.
Astepta ca un copil sau o femeie sa ramana singuri in vreo camera, apoi, brusc, se ivea de
dupa o draperie si urla cu o voce fioroasa catre ei. Sau navalea pe neasteptate intr-o
incapere plina ochi de oameni, la cate o lansare de carte sau expozitie
personala, facand o larma incredibila din degetele inmanusate in otel si din viziera castii.
Panica starnita printre bietii omuleti il distra teribil si, dupa ce sala se golea, isi
permitea sa schiteze doi-trei pasi de vals, sarbatorindu-si victoria.
Insa de la o vreme nici asta nu mai reusea sa-l inveseleasca. "Sunt batrana", se
gandise la inceput Roxana, insa isi daduse seama ca de fapt nu era vorba de asta.
Incheieturile i se miscau la fel de usor ca-n prima zi a venirii ei aici. Despre altceva
era vorba…
Iata de ce, de mai bine de doua ore, Roxana statea in aripa nord-vestica a castelului,
in sala de asteptare a lui Hannibal Specter, psihanalistul Castelului. In fata ei, o coada
generoasa: Doamna cea Grasa din Tablou, care slabea fara motive, un om de serviciu din
personalul de intretinere care se credea vioara, un gargui de la etajul doi obsedat de
gandul ca o sa-l atace o turma de vaci… Pe masute erau imprastiate cateva reviste:numere
vechi din Gazeta Beciurilor si Hrubelor, Jurnalul de Donjon, Tehnici moderne de tortura,
si altele. Roxana intinse degetele si lua de pe masa din fata ei o revista numita
Lucretia, pe coperta careia o femeie cuprinsa de convulsii arata de parca tocmai urma
sa-si dea duhul. Dedesubt scria:"Sa invatam sa otravim cu masura". Plictisita, armura
arunca revista la locul ei. Ii era si putin teama. Plimbandu-ti privirea in jur si citind
inscriptiile scrijelite cu cine stie ce briceag pe pereti("Doua persoane, ah! Inca doua
persoane!…", "Dinauntru se aud zgomote groaznice", "daca mor azi emilia sa sti ca esti o
curva", ba chiar si inceputul unui testament) iti dadeai seama ca nu e deloc usor acolo,
inauntru. Cuprinsa de un fior brusc, Roxana dadu sa se ridice de pe scaunel si sa plece…
Insa chiar in acea clipa usa grea a cabinetului se deschise si o voce ascutita striga:
"Urmatoooooooruuul!"
Roxana ramase cu piciorul in aer. Apoi incet, foarte incet, se intoarse catre usa.
Lucruri ingrozitoare aveau sa i se intample, fara indoiala. Primul pas fu cel mai greu…
Intra cu oarecare sfiala in cabinet si nu isi putu ascunde un usor scartait atunci
cand vazu camera aproape goala. In centru se afla o usa de lemn infipta in podea, asa cum
mai vazuse in tinerete la teatru.
Deodata usa din spatele sau fu trantita, iar aproape in aceeasi clipa usa din fata sa
incepu sa se miste. In loc sa se deschida, aceasta prinse a se roti si de abia atunci
remarca Roxana podeaua falsa actionata cumva de un motor ascuns.
In spatele usii, asezat comod intr-un fotoliu statea doctorul Hannibal Specter. O privi
pret de cateva clipe si apoi incepu:
- Desigur, sindromul omului de tinichea. Ai venit sa stai de vorba cu Vrajitorul din
Oz, surioaro? Te-ai ratacit de Dorothy si acum ai venit la mine pentru ajutor? De ajuns cu
circul asta! Nu sunt binefacatorul nimanui! Piei din fata mea!
- Dar eu… incerca speriata armura.
- Tu nimic! M-am saturat de exponate cu false probleme care vin pentru tratament. Crezi
ca esti prima adunatura de fiare care vine la mine?
Apoi dintr-o data, Hannibal avu o tresarire:
- Pe elefantii bunicului! Cred ca totusi te voi ajuta… fata i se schimonosi intr-un
zambet sadic…
- Ma veti ajuta?
- He he he… Te voi ajuta…
Si spunand acestea se invarti spre stanga cu scaunul si apasa pe un buton aflat pe
maner. Peretele din fata sa se ridica, lasand sa se vada zeci de monitoare conectate la
camerele de supraveghere din castel. Printr-o combinatie de butoane, Hannibal reusi sa
mareasca imaginea camerei in care se aflau cei doi frati Giulesti si ghidul lor.
- Priveste-o cu atentie pe fata! Se numeste Alinuta Giulesti. Ai retinut?
- Alinuta Giulesti…
- Intocmai. Acum priveste-ma cu mare atentie. Priveste-ma direct in ochi! Si scoate-ti
naibii viziera aia de doi lei. Asa. Acum repeta dupa mine - Alinuta Giulesti detine cheia
tututor problemelor mele.
- Alinuta Giulesti detine cheia tututor problemelor mele! Alinuta Giulesti detine cheia
tututor problemelor mele! Alinuta Giulesti detine cheia tututor problemelor mele!...
- Vei repeta asta de 30 de ori dimineata, 20 de ori la pranz si din nou de 30 de ori
seara inainte de culcare. In total?
- Alinuta Giulesti detine cheia tututor problemelor mele! Alinuta Giulesti detine cheia
tututor problemelor mele!
- … De fapt raspunsul era 80, dar este bine si asa. Acum du-te!
Roxana parasi cabineteul psihiatric murmurand inca mantra pe care tocmai o primise.
Undeva in urma sa se auzi ca prin vis vocea doctorului care spunea "Si nu uita, nu mai mult
de 80 de ori pe zi!".
Cu fiecare pas pe care il facea simtea cum prinde putere si cum totul in jurul sau se
umple de culoare. Nici nu stiu cum ajunse in Aula Magna, acolo unde un domn rotofei si usor
palid tocmai rostea un discurs plictisitor despre importanta orasului Ogorina in dezvoltarea
judetului Pagrowa si a tarii in general.
Pasii o purtara pana aproape de oratorul plictisit. Acesta, fara sa ii acorde foarte
mare atentie, isi continua discursul:
- Desigur ca in contextul integrarii Gondwana-Pangeice tara noastra trebuie sa isi
foloseasca la maximum resursele interne. De aceea imi face placere sa remarc continua
stradanie a judetului Pagrowa si a Ogorinei in special pentru desavarsirea acestui proces.
Luati de pilda aceasta armura… (un consilier ii sopti numele armurii)… cu numele de Roxana.
Ce remarcati la ea ? Credeti ca este o armura oarecare ? Din contra, va inselati! Aceasta
armura este rezultatul multor ani de cercetari in domeniul militar iar capacitatile acesteia
depasesc orice asteptari. Roxana, haide mai aproape! Spune-le si tu domnilor ziaristi cum
vezi contributia ta in privinta integrarii in PAGO?
- Alinuta Giulesti detine cheia tututor problemelor mele! Alinuta Giulesti detine cheia
tututor problemelor mele!...
- Priviti onorat auditoriu! Priviti si luati aminte la metodicitatea cu care Roxana
isi insuseste lectiile importante ale vietii! Priviti si bucurati-va de oportunitatea pe care
o aveti de a fi aici in aceste clipe cand insusi miracolul cresterii si dezvoltarii se
produce sub ochii vostri. Simtiti miracolul! Simtiti miracolul! Aleluia!
In acea clipa cativa tineri purtand ochelari de soare si cercei care coborau pe sub
sacou incepura sa strige plini de patima "Simt miracolul! Simt MIRACOLUL!". Oratorul pocni
discret din degete catre o persoana aflata undeva in culisele scenei si in aceeasi clipa pe
fundal incepu sa se auda ritmuri de gospel cantate la orga.
Cortina din spate se ridica, dand la iveala un cor de negri imbracati in robe albastre
care incepura sa bata din palme si sa cante:
Simt, simt, simt miracolul! Simt, simt, simt miracolul!
Astazi Roxana ne-a invatat, oh da, ne-a invatat
Ne-a invatat cat e de important, oh da, cat e de important
In PAGO sa intram si trandafiri sa cultivam!
Hmmm… si trandafiri sa cultivam, sa cultivam, sa cultivam!
- Haleluia! exclama oratorul.
Intre timp ziaristii, la inceput timizi, dar apoi din ce in ce mai cuprinsi de
atmosfera care tocmai se crea incepura si ei sa strige "Miracolul, da, miracolul!",
"Roxana ne-a impartasit miracolul", "Eu cred in miracol!".
Cativa consilieri de-ai oratorului o asezara pe Roxana langa acesta si ii fotografiara.
Apoi unul dintre ei isi conecta laptop-ul la o masina miniaturala de tiparit si in numai
cateva minute erau gata cateva zeci de ecusoane in forma de stea pe care erau infatisati
oratorul si Roxana tinandu-se prieteneste dupa umeri si facand semnul OK catre privitor.
Trezita in sfarsit din starea hipnotica, Roxana realiza in ce situatie se afla si isi
spuse ca a fi mascota unei campanii electorale nu era chiar pe gustul sau, asa ca sub
pretextul ca se duce pana la toaleta iesi repede din Aula Magna si o lua la fuga pe
coridoare.
Undeva in adancul ei inca mai vuia vocea subconstientului care spunea: "Alinuta
Giulesti detine cheia tututor problemelor mele! "
Asa se face ca ratacind prin holurile miscatoare ale muzeului se trezi fata in fata cu
un personaj dintre cele mai ciudate. Aproape ca i se taie respiratia atunci cand il vazu,
insa isi reveni repede. Roxana nu era genul de armura care sa se sperie cu una cu doua.
Dragi cititori, ati vazut vreodata un forf ? Greu de crezut asa ceva… Deoarece cazurile
de intalnire a oamenilor cu forfii sunt extrem de rare, si cu atat mai rare sunt
istorisirile pe aceasta tema. De pilda, Bonifaciu Aprecupetzei, calator venetian din secolul
XIV, povesteste in autobiografia sa:"Forful a plutit un metru catre mine. Am simtit cum
pielea mi se increteste pe ceafa. M-am rugat fierbinte Fecioarei Maria ca viziunea
diavoleasca din fata mea sa dispara, insa nu s-a intamplat asa. Pesemne ca Fecioara Maria
nu era atenta. Sau poate nu era deloc. Sau poate nu era fecioara…Dar, in fine! Rugamintile
mele nu m-au ajutat deloc. Eram singur, fata in fata cu monstrul. Cum arata ?… Era o
abominatie a diavolului, compusa din cate o bucatica luata de la fiecare animal de pe
planeta, asezata alandala intr-un corp care sfida toate legile bunului simt. Un ochi de
dragon asezat sub o crupa de cal, prinse intre doua urechi, una de salamandra si una de
camila, si care vorbea in limbi prin nu mai putin de trei guri, una de sarpe, una de pasare
si una de inorog…In acea clipa am stiut ca Domnul vrea sa ma incerce. Am inchis ochii si
am asteptat mult, poate ore in sir… Cand am ridicat din nou pleoapele forful disparuse…"
Ceea ce putini stiu este ca Parintele Bonifaciu a scris aceste randuri in ospiciu, coplesit
inca, dupa atatea decenii, de viziunea intalnita in anii tineretii sale.
Ei bine, Roxana daduse nas in nas(de fapt viziera in cot) cu un Forf.
Ca sa fim drepti, forful nu arata intocmai cum il descrisese batranul venetian intre o
clisma cu usturoi si o scufundare cu capul in hardaul cu apa rece. Nu, forful corespundea
mai recentei descrieri a lui Cuvier, din Atlasul sau de Istorie Naturala si Supranaturala:
"Dintre toate pacatele neplacute lui Dumnezeu cel mai rau cu putinta este cel de Mistocarie.
In special scriitorii care in timpul vietii iau in deradere Divinitatea si Creatia,
inventand lumi inexistente si aiurind cititorii cu elucubratiile lor, dupa moarte devin
suflete chinuite, sortite sa nu-si gaseasca linistea, prinse intr-un trup monstruos. Trupul
unui forf este un puzzle al vechiului lor corp, in care fiecare parte a fost asezata intr-un
loc nepotrivit. Astfel, s-au inregistrat cazuri de forfi care pasesc in varfurile urechilor
si vorbesc cu fundul, forfi care au ochii in stomac si forfi cu nari sub genunchi. In unele
culturi ei sunt numiti frofi, ffori, offri sau fofri. Nimeni nu stie daca forfii se reproduc… "
Roxana nu-l citise pe Cuvier, insa vizitase nu o data prin salile muzeului expozitii de
arta contemporana. Asa ca nu se sperie prea tare. Dadu doar din cap si rosti trista:
-Buna, eu sunt Roxana, imi place lucrul manual si pirogravura, imi doresc cel mai mult
pacea mondiala, iar Alinuta Giulesti este cea care detine cheia tuturor problemelor mele.
Forful cu care se intalnise era un forf prezentabil si manierat. Avea capul in centrul
alcatuirii; din ochiul stang ii iesea limba care se agita incontinuu(probabil era un tic
nervos!), avea o ureche la subtioara si una deasupra buricului si avea(caz rar intre forfi)
degete la maini si la picioare. In schimb, daca ai fi vrut sa-i zaresti ochiul drept ar fi
trebuit sa-l rogi sa deschida gura.
Ceea ce si facu. Printre un sir de buze marginite de sprancene dese, ochiul albastru o
privi cercetator pe Roxana. Apoi vorbi(de unde venea vocea? Roxanei i se paru ca dintre
picioare, dar nu ar fi bagat mana-n foc!):
-Buuna, Roxana, buna. Eu forf pe nume Grong, si sosit sunt proaspat castelul asta in.
Asta era ceva ce nici Cuvier nu mentionase! Deci limbajul forfilor era si el la fel de
intortocheat ca propria lor faptura… Roxana nu-si pierdu cumpatul.
-Nu poti sa vorbesti si tu ca toata lumea, Grong ?
Forful dadu trist din genunchi(cap ?). Inainta catre ea cativa pasi(in realitate isi
folosi muschii abdominali ca sa se tarasca pe podea).
-Greu mi-e. Dar invat sa incerc.
Din respect pentru cititor vom incerca sa prezentam in continuare spusele lui Grong
traduse in limbajul semintiilor neintortocheate, cum le-ar fi numit acesta.
-Inteleg, rosti armura, scartaind putin din spirit de solidaritate cu forful. Te
grabeai cumva ?
-Da, raspunse Grong, clipind repede din coate. Am gasit raspunsul la doua intrebari
care ma framantau de mult timp: cum sa rezolvi problema globala a suprapopularii, si la
ce foloseste butonul Turbo la calculatoare, si vreau sa impartasesc cuiva aceste adevaruri
fundamentale. Privi cateva clipe spre ea, plin de speranta. Vrei cumva sa fii tu acea
persoana ? Vrei sa fii receptacul al adevarurilor supreme ?
Auzindu-l Roxanei ii veni brusc sa rada. Auzi, ce extravaganta! Sa sustii ca ai
descoperit la ce serveste butonul Turbo! Oricine stia ca nu exista o asemenea explicatie!…
Insa nu vroia sa-l jigneasca pe forful acesta atat de dragut. Incurcata, tusi de cateva ori.
-Poate ca nu sunt eu cea mai potrivita persoana pentru asta. Insa Alinuta Giulesti
este cea care detine cheia tuturor problemelor mele. De ce nu si a problemelor tale ?…
Sorin insa nu era in ziua lui buna. Respectul pe care Cristi il datora celui 1,4
cititor conta prea putin pentru el, asa ca se hotari spontan ca forful sa vorbeasca in
continuare in forfa iar oratorul cel dolofan sa fie trimis acolo unde ii era locul, adica
in parlament.
Pentru cei nu foarte familiarizati, parlamentul este acel loc unde cei aderenti la MAMI
ajung mai devreme sau mai tarziu. Unde altundeva i-am putea trimite pe cei a caror
literatura este de neinteles si al caror umor este uneori absurd?
Celor preocupati de soarta oratorului le pot spune ca acolo unde este ia in continuare
lectii de canto si gospel si este hranit bine.
Sa revenim insa la problemele Alinutei Giulesti. Alinuta nu fusese ferita de probleme
pana acum, insa ceea ce Cristi si Sorin ii aruncasera pe cap depasea cu mult toate
cosmarurile micutei.
Asa se face ca, nemaiputand rezista greutatii, Alinuta cazu in genunchi, iar de pe
capul ei se rostogolira Roxana si forful care de la inceputul capitolului stateau acolo
prin cine stie ce artificiu literar.
Jenata, Roxana (care avea si un usor complex de obezitate) ii intinse mana Alinutei ca
sa se ridice. Scartai apoi:
- Roxana. Kevlar Roxana. Imi cer scuze pentru incident. Adineaori eram in holul de 11
si jumatate cu acest forf cumsecade cand ne-am trezit pe capul tau…
La randul sau, forful isi aranja cu grija gulerul de la maneca si plescai politicos din
nari:
- Cunosc sunt forf, incantat sunt sa te! Am nume prea nu, poti asa sa-mi forf ca spui.
Stingherita, Alinuta le intinse mainile si spuse parca tremurand:
- Giulesti. Alinuta Giulesti. Iar ei sunt Polimer, fratele meu mai mare, si Vasile,
ghidul nostru.
- Stim cine esti, spuse bland Roxana. Tu esti cea care detine cheia tuturor problemelor
mele, si probabil ca si ale dumnealui forful.
Curioasa, Alinuta se scotoci prin buzunare si in ghiozdan. Nu dadu decat peste cheia de
sus atarnata la gat pe sub bluzita, o cheie de 14 si o cheie sol din turta dulce. Ridica din
umeri si incepu sa caute si in memorie. Gasi doar cheile de acces ale catorva programe de
gestiune pe care le folosea in timpul liber acasa.
Ridica din umeri, se scarpina dupa ureche si dadu ochii peste cap. Atarnata de tavan
vazu cheia dramatica in care Cristi incheiase ultimul capitol, dar nici aceasta nu paru sa
fie ceea ce Roxana si forful cautau.
Simti cum roseste si ochii incep sa o usture. Se aseza in fund si incepu sa planga:
- Nu am cheia! Aaaa, nu am cheia! Stiam eu ca am uitat ceva acasa, si mi-a spus mama de
cateva ori sa verific!
Ca sa o consoleze, Polimer incepu sa o mangaie usor. Apoi brusc isi infipse mana in
parul ei si trase cat putu de tare. Aplecat deasupra ei o plesni si striga:
- Nenorocito! Idioato! Nu puteai sa citesti mai bine scenariul ???. Cine crezi ca ne
mai da acum cheia problemelor Roxanei? Ai idee ce inseamna sa lucrezi cu o armura cu
probleme? Nu! N-ai idee! Tu n-ai jucat in Excalibur ca erai prea mica! Te pomenesti acum
ca ai uitat si periuta de dinti pentru ghetele forfului? Ai mirosit vre-odata picioarele
nespalate ale unui forf? Na, miroase-le!
Si o impinse la picioarele forfului. Alinuta se trase inapoi speriata si dezgustata,
insa de indata simti o bufnitura puternica in ceafa. Cazu pe burta, iar atunci cand se
intoarse il vazu pe Vasile cum se pregatea sa ii mai traga inca un picior in coaste.
Se feri la timp de Roxana care vroia sa se arunce cu cotul deasupra ei. Aceasta sparse
podeaua de marmura si se rani usor la cotiera de titan. Intinse o mana pentru a o apuca de
picior pe Alinuta, insa aceasta deja era departe.
Avu norocul de a patrunde in holul miscator exact atunci cand acesta trecea de tot pe
langa camera in care se aflau. Avea un avans de jumatate de ora, si spera sa il foloseasca
asa cum trebuie. Trebuia sa isi aduca aminte repede toate cartile comando pe care le citise,
lectiile de gherila de la gradinita si ultimele episoade din Singur Acasa.
Polimer scuipa nemultumit pe covorul din mijlocul camerei iar flegma sa acida facu o
gaura considerabila in acesta.
Forful, renumit prin incetineala sa, de abia acum incepea sa realizeze ce se
intamplase. Dupa cateva minute de cugetare rosti plin de intelepciune:
- Ce mama m-a enervat fatuca asta! O prind daca picioarele ii rup!
Spaima poate avea multe chipuri. Poate fi, pur si simplu, intunericul. Sau neantul.
Poate fi conturul unui chip, o amintire din copilarie sau poate doar unduirea unei
perdele in penumbra unui coridor izolat. Spaima poate pune stapanire pe tine incetul cu
incetul, sau poate sa te cuprinda brusc, ca suflul inghetat al crivatului. Dar, mai
presus de toate, spaima vine si pleaca. Putini sunt aceia care nu cunosc senzatia
binefacatoare a revenirii la lumina, la normalitate, clipa cand muschii contractati de
groaza se destind si buzele crispate isi redobandesc capacitatea de a zambi. Putini sunt
aceia care sunt sortiti sa traiasca in spaima, sa doarma si sa se miste si sa se hraneasca
clipa de clipa cu acest sentiment…
Undeva, in strafundurile vechiului castel, exista un astfel de suflet.
Iar Spaima era si mai veche decat el. Spaima venea de undeva de dedesubt, din cotloane
neumblate de secole intregi, venea in sus ca o furisare de reptila, venea ca o negura,
venea ca o soapta amenintatoare pe care numai cu urechile sufletului o poti auzi. Poate ca
la suprafata, in multele si vesnic calatoarele aripi ale castelului, negura aceasta ajungea
disipata, soapta devenea derizorie, iar reptila furisata indraznea sa se miste numai noaptea.
Insa in zona centrala a castelului, mai veche decat castelul insusi, in criptele si
catacombele construite de popoare vechi care mai traiau numai in paginile ferfenitite ale
cartilor, Spaima era stapana si traia.
Undeva, la suprafata, in aripa vestica de trei si jumatate, Alinuta scoase un tipat
ascutit. Se afla intr-o sala mare, o expozitie a picturilor lui Marc Papagall, inconjurata
din toate partile de scari. In vreme ce fugea, se impiedicase de coltul unui covor. Cazu la
pamant, julindu-si destul de rau genunchiul, si tot in clipa aceea, din captuseala rochitei,
un obiect metalic sari langa ea pe pardoseala de piatra. Era fara indoiala cheia tuturor
problemelor Roxanei!… Uimita ca se aflase tot timpul in posesia acestui obiect, fara ca
macar s-o banuiasca, Alinuta intinse mana sa il prinda. Insa cheia continua sa se
rostogoleasca de pe pardoseala catre prima treapta a unui sir lung de scari care coborau
la subsol. Alinuta se ridica in picioare, incercand sa ajunga la cheie.
Era insa prea tarziu. Cheia ajunsese la prima treapta, apoi, ajutata si de gravitatie,
incepuse sa sara tot mai vijelios din treapta in treapta, tot mai jos. Bing-bang-bing-bang!
Tot mai jos. Bing-bang-bing! Alinuta porni in fuga in jos pe scari, incercand s-o prinda.
Insa cheia capata o viteza tot mai mare. Bing-bang! Cling-clang!…
Din loc in loc, scarile erau intrerupte de scurte pasaje orizontale. In sfarsit, cheia
ajunse la unul din aceste pasaje, nu mai lung de patru-cinci pasi. De pe ultima treapta de
deasupra, cheia sari oblic, izbindu-se de peretele lateral al coridorului. Dedesubt, un mic
grilaj acoperea gura intunecata a unui canal, probabil de aerisire. Si exact prin gratiile
acestei ferestruici sari cheia!… Alinuta, ajunsa chiar langa grilaj, ramase cu gura cascata.
Cheia se pierduse!… Cling-clang! se auzi de dedesubt, in ritmul respiratiei intretaiate de
oboseala a fetitei. Deci culoarul ducea undeva in adanc. Iar cheia era acum imposibil de
gasit…
Alinuta intarzie cateva clipe langa grilajul metalic, apoi, brusc, se ridica.
Intristata de esec si patrunsa brusc de un fior de frig, incepu sa alerge inapoi pe scari
in sus. Mai arunca o singura data, din fuga, o privire inapoi, si avu senzatia vaga ca
zarise o negura subtire prelingandu-se printre gratiile ferestruicii prin care cazuse cheia.
Bing-bang-bing! Cling-clang! rasunara prin peretii grosi ai castelului, reverberate de
cine stie ce detaliu arhitectonic, sunetele unui obiect metalic care cobora in goana scarile.
Asta era ceva neobisnuit! Sus, da, salile si coridoarele erau uneori pline de rasete si
vorbarie, si sunetul pasilor a zeci de vizitatori . Dar aici, in subterane, linistea era rar
sfasiata de astfel de sunete stridente.
Bing-bang!… O vibratie usoara se nascu in blocurile groase de piatra. Un tremur
strabatu catacombele.
Iar ceva, undeva, in strafunduri, mai jos decat castelul, aproape in maruntaiele
pamantului, se misca.
"Cand Ludovic Tepes poposise pentru intaia oara pe meleagurile pe care mai tarziu a
ridicat castelul mausoleu, gasise acolo urmele unor asezari destul de vechi. In acele
vremuri de demult arheologul imperial nu a putut face o estimare exacta cu privire la
originea si vechimea acelor asezari. Se povesteste insa ca dupa cateva incercari de
explorare mai in adancime, arheologul si taranii angajati pentru sapaturi s-au lasat
pagubasi, ba mai mult chiar, in anii care au urmat au cautat sa se indeparteze de acele
locuri.
Ce anume i-a speriat asa de tare nu se stie. Cei care au lucrat mai apoi la
constructia castelului nu erau din partea locului si nu se stie sa fi revenit in anii
care au urmat. Asa se explica absenta legendelor despre fantome sau spirite ale locului
la castelul lui Ludovic Tepes.
Putinii istorici care au incercat insa se afle mai multe despre trecutul indepartat
al ducatului Tepesian nu au gasit fonduri si nici sprijinul autoritatilor pentru a
intreprinde niste cercetari serioase.
Castelul, altminteri urias, depasea cu mult vechile asezari, iar daca vroiai sa afli
mai multe despre ele trebuia sa cobori mult in subsolurile sale intunecoase si reci. Dupa
renovarea din '54 curentul electric fusese introdus in toate aripile castelului in scopul
de a oferi conditii mai atragatoare pentru turisti. Din pacate insa, subsolul fusese ocolit.
Desigur, ai fi putut folosi o faclie sau poate chiar o lanterna, dar nu ai fi putut
ignora aerul de nerespirat. Secole de-a randul gunoaiele si dejectiile celor care au locuit
castelul si-au gasit locul in subsol.
Alaturi de sobolani cenusii, serpi si lilieci desigur ca ai fi gasit borci uriasi,
clapuste infometate si mai multe varietati de falci vargate.
CU TOATE ACESTEA, DORITI TOTUSI SA INTRATI IN SUBSOLURILE CASTELULUI?"
Alinuta ispravi de citit literele aparute in marmura de deasupra usii catre subsol
atunci cand pusese mana pe clanta. In dreapta usii iesi din perete o mana de piatra tinand
pumnnul strans si degetul mare ridicat. Mana statea la orizontala iar Alinuta intelese ca
trebuie sa o roteasca dupa preferinta, in sus pentru da si in jos pentru nu.
Intinse mainile ei firave si dupa ce se opinti un picut izbuti sa roteasca in sus
mana. In definitiv daca nu va gasi cheia problemelor Roxanei totul era pierdut. Avea sa
fie haituita pana cand va gasi o cale de iesire din castel. Cu Vasile insa pe urmele ei,
sansele de a iesi erau destul de slabe.
Literele din marmura se schimbara iar Alinuta citi:
"Bine, dar nu esti echipata cum trebuie. Nu ai masca de gaze, costum de speolog,
lanterna, provizii si telefon mobil. In alta ordine de idei poate ca ar trebui sa stii ca
nu vei putea face mare lucru odata ajunsa inauntru. Intelegi? Inauntru..."
Alinuta se stradui sa inteleaga. Inauntru... Ea era deja inauntru, dar nu chiar
inauntrul inauntrului. Dar oare avea importanta? Probabil ca va trebui sa schimbe strategia.
Gafaind, Polimer se lasa pe vine, apoi rosti pe un ton resemnat:
-Nu stiu cand o sa reusim s-o prindem… Prostuta aia mica a luat totul in serios si a
fugit mancand pamantul. Iar o sa faca o indigestie!…
Enormul paznic al castelului, Vasile, desi mult mai in varsta, nu parea la fel de
obosit. Se sprijini doar de o coloana, apoi ii raspunse pe un ton preocupat:
-Altceva ma framanta. Rearanjarea aripilor…
-Ce e cu ea ?
-Se petrece mai des ca oricand!… Asta este ciudat…
-Asa e, intari Roxana, altadata putea trece o zi intreaga pana ca un coridor sau un
sir de scari sa inceapa sa calatoreasca. Acum insa… sa fie in legatura cu legenda ?
-Nu inteleg… ce legenda ? exclama Polimer, alarmat, privindu-i cand pe unul, cand pe
celalalt.
Paznicul dadu din cap. Avea chipul intunecat. Deschise gura sa vorbeasca, insa in
acea clipa dinspre culoarul din spatele lor se auzi un zgomot. Intoarsera cu totii
privirea. Dupa doua secunde se dovedi ca sursa sunetului fusese Grong, forful. Cu membrele
amestecate intre ele si silit sa se tarasca pe abdomen, Grong ramasese in timpul
alergaturii cu mult in urma lor. De-abia acum reusi sa patrunda in sala in care
poposisera, se rostogoli fericit pe pardoseala, si urla:
-Ce ajuns bine ca v-am! Directia facea ca pasii sa se auda mereu din ecoul Roxanei
proasta …
Cei trei tovarasi se prefacura ca nu l-au auzit.
-Deci ? rosti intrebator Polimer.
Vasile i se adresa Roxanei:
-Roxana, muzica tenebroasa!
Iar armura se apropie de ei si incepu sa dea din maini, producand un scartait
sinistru, sa-si miste viziera imitand niste pasi, sa vajaie asemeni vantului prin
orificiile din platosa, si sa intoneze, pe un ton fantomatic:
"Umbrele trecutului prind viataaaaa…"
Paznicul o asculta pret de cateva clipe, apoi privi catre Polimer.
-Este o legenda foarte veche. Spune ca acum mult, foarte mult timp, in ceea ce se
afla acum dedesubtul castelului a fost facut ingropat un rau foarte mare.
-Umbrele trecutului viiihihihihihin sa ne inconjoareeeee, se tangui din spate
Roxana.
-Multi vrajitori au trebuit ca sa puna un capat acestui rau, povesti mai departe
Vasile. Insa raul nu piere niciodata…
-O cugetare des uzitata, si, desigur, destul de rezonabila, replica Polimer, nu
prea impresionat.
-Asa ca raul a continuat sa salasluiasca acolo in umbra, in frig, in umezeala,
continua Vasile, vizibil deranjat de intrerupere.
-Rahahahaaaaul transcende suferintaaaaaa… de-abia sopti Roxana.
-Offf, si a facut reumatism, bietul de el!… se baga iar Polimer.
-POLIMER! tuna vocea paznicului. Vrei sau nu sa afli povestea infricosata a raului de
sub castel???
De data aceasta Polimer se facu mic de spaima. Dadu doar din cap, afirmativ.
-Roxana, vorbi Vasile, poti sa incetezi. Chestia cu atmosfera infricosatoare nu
tine la idiotul asta mic. E prea incet la minte ca sa se mai sperie!
Plictisita, Roxana, care tocmai se pregatea sa lanseze un nou vaier sinistru,
inchise gura la loc, si inceta sa-si mai scartaie incheieturile. Veni si se aseza pe
podeaua de marmura langa Polimer, apoi scoase din spatele platosei un cornet plin cu
seminte si incepu sa manance.
Vasile ii arunca o privire severa.
-Cum spuneam, raul a supravietuit. Si au trecut veacuri, si uitarea s-a asternut peste
toate aceste intamplari, si praful peste subterane. Iar intr-o zi, raul a inceput sa
prinda din nou forte, multumita alinierii mistice a celor zece planete.
-Zece? indrazni baiatul. Dar stiam ca…
-Gura! racni Vasile. Raul a inceput sa se intinda peste castel. I-a cuprins pe toti cei
care il locuiau. A devenit atat de mare incat ameninta sa cuprinda intreaga imparatie. Si
atunci, la castel a sosit o fata… O tanara nevinovata, pura la suflet si curajoasa, care,
nu se stie cum, a reusit sa opreasca totul… Nu se stie nici ce s-a intamplat cu ea mai
apoi, nici cum a reusit sa incatuseze din nou raul.
Fara indoiala ca Polimer era un tanar cat se poate de impertinent. Astepta ca Vasile
sa se intoarca cu spatele si tasni in picioare. Fugi cativa pasi mai departe, apoi, sigur
ca nu putea fi prins, vorbi pe un ton superior.
-Mda… O legenda. Face parte din fondul spiritual comun al tuturor popoarelor. Lupta
clasica dintre bine si rau. Raul este permanent, dar binele are victorii episodice. Raul
pare zdrobit, dar va reveni. Stai sa ghicesc… Imita vocea grava a paznicului: Au trecut
cinci sute de ani de atunci, si din nou s-a uitat totul. N-a ramas decat o legenda… Insa
inca o data, cele noua…pardon, zece! planete se aliniaza… raul prinde din nou puteri…
in castel prind din nou sa se intample lucruri din cele mai ciudate…
Vasile si Roxana il urmareau cu gurile cascate. Grong, inspaimantat, se ghemuise
intr-un colt.
-Si, surpriza! continua Polimer pe un ton dramatic. Raul…SUNT EU!…
Ceilalti ramasesera inmarmuriti. Ai fi putut sa trimiti o echipa de muncitori,
inarmati cu sfoara si hartie, sa-i impacheteze si sa-i trimita prin posta inapoi la
casele lor.
-Glumeam, zise Polimer, amuzat de efectul spectaculos al spuselor sale. De fapt,
revelatia este alta… Fata care este sortita sa infranga Raul este sora mea, Alinuta.
Asta vroiai sa spui, Vasile ?
Paznicul nu-si revenise inca pe deplin. Dadu doar din cap.
Polimer cazu pe ganduri.
-Ne aflam deci in plina paradigma... Eh, rosti dupa cateva clipe, asta e! Trebuie
deci sa o ajutam pe Alinuta sa-si implineasca destinul eroic!
Incuviintara cu totii.
Apoi, patrunsi de o noua determinare, de un nou curaj, pornira mai departe, decisi sa
o gaseasca pe Alinuta.
Ultimul din sir, Polimer casca plictisit, isi infunda mainile in buzunar, si se urni si
el de pe loc. Cam in sila.
Pe frigurosul hol de cinci trecute fix
o umbra se iveste plutind ca intr-un vis
ai sai papuci de plus podeaua lin ating
in calea sa de teama luminile se sting
un soricel de casa spre baie se-ndrepta
si umbra n-o zari cand fu strivit de ea
privind al sau papuc de sange naclait
a noastra umbra spuse "my God, I'm in deep shit"
cativa pasi se mai scurg asemeni unei clipe
pe fruntea ei apar trei riduri chinuite
si fantomatic mana la frunte si-o ridica
atinge, simte, rade, "doar trei, stai linistita"
in stanga usii mari clepsidra se opri
un ghiont primind saraca, din nou ea se urni
facu doi pasi de dans nisipul tulburand
si usii ii sopti cu glas ca de pamant
"venit-a timpul iarasi, cinstita mea nevasta,
sa te deschizi, hai misca, ce lenevesti, esti proasta?"
si se deschise usa, in sila ce e drept
lasand umbra sa treaca, apoi se-nchise incet
ajunsa-n marea sala a erei spatiale
lumina exploda din zeci de reflectoare
pe chipul tanar ochii se-nchisera plangand
si vorbe stramosesti i se ivira-n gand
curand se adapta si se uita in jur
de zid ea se lipi asemeni unui fur
vazu un cort de tabla, pe el sta scris Apollo
isi zise ca mai bine ar inopta acolo.
afara prima geana de soare se ivea
furtuna noptii reci parea ca se stingea
timid un cucurigu departe se-auzi
o pensionara-ncet spre lapte o porni
in camera de garda Vasile lua cuvantul:
"sa poposim aici, ca forfu-si da tot duhul"
"imi scuze cer Vasile, dar burta-i ostenita
nici bine forfa nu mai vorbesc, mi-e frica"
de el Roxana-n graba atunci se-apropie
si parinteste mana i-o puse pe barbie
il mangaie apoi pan' ce-l cuprinse somnul
si-l saruta usor, pe cot, "of, puisorul"
-Pastele, anafura si microsoftu' cui l-a facut!…
Sari de pe scaun, plin de nervi, si incepu sa se plimbe in jurul camerei. Era un
tanar desirat, de vreo douazeci de ani, cu o claie de par blond in cap si cu o figura
neasteptat de copilareasca. Izbi cu pumnul si cu piciorul in cateva obiecte care-i
stateau in drum - conform unei definitii destul de cunoscute hardware-ul este acel
lucru pe care il lovim atunci cand avem probleme de software - dupa care, brusc, se calma.
-Stiu ce-mi trebuie! O bere!
Fiindca Solomon era hacker, si, dupa cum stiti din filme, hackerii functioneaza pe
baza de bere, iar numarul de idei bune care le vin este direct proportional cu numarul de
cutii goale aruncate in stil baschetbalistic in cosul de gunoi din coltul camerei.
Deschise cutia de Ptiuborg, se tranti pe scaunul cu rotile, apoi se impinse cu
picioarele pana in partea stanga a camerei, la combina muzicala. Ezita o clipa, apoi baga
in CD-player un disc cu muzica lui Coolio Iglesias, un soi de punk-blues, presarat cu
elemente de samba finlandeza. Era perfect! Muzica si berea concurau la realizarea unei
atmosfere cu adevarat prielnice lucrului.
Isi indrepta din nou atentia asupra calculatorului. In centrul ecranului, o fereastra
alba de dialog ii adresase o provocare si acum ii astepta raspunsul.
"Authorization required. Enter your user name and password."
Dedesubtul ferestrei, ca background, se zarea o sigla mare de forma unui sarpe care-si
inghite coada.
Nu mai vazuse aceasta sigla in viata sa.
Nu stia ce ascundea acest site.
Nu-si inchipuia macar ce l-ar fi asteptat dincolo de scripturile de securitate care
protejau accesul.
Banuia numai ca este vorba de un experiment secret al guvernului.
Stia doar ca sistemul era protejat de mai multe firewall-uri si ca asta era o manusa
aruncata lui.
Doar cu asta se ocupa!… Era un hacker.
De dincolo de usa se auzi un zgomot usor. Bunica se intorsese acasa!… Isi aloca reflex
o zona periferica a atentiei acestei probleme. Batrana n-ar fi trebuit sa afle cu ce se
ocupa nepotul ei, fiindca, deh, asa sunt femeile, vorbarete, iar el deja se afla in atentia
catorva agenti ai politiei informatice.
Apoi incepu sa lucreze. Pentru inceput parasi site-ul cu pricina. Se loga pe un site
de anonymizing pe care il folosea deseori si se ascunse in spatele unui alias. Apoi naviga
pe un altul, care ii duplica identitatea. Le cunostea, erau servicii bune, din strainatate,
care nu cooperau cu federalii decat in cazuri extreme. Apoi deschise un client FTP cu care
incepu sa tatoneze adresa dorita, incercand sa-i afle structura de directoare. Scana niste
porturi, apoi cauta niste modele binecunoscute in constructia site-urilor. Foldere de
resurse, de imagini, de download… Gasi un script intr-unul din directoare si-l salva local,
apoi incepu sa-l analizeze.
-Bingo! exclama, asa cum vazuse si el din filme ca fac hackerii cand descopera un
secret. Intr-adevar, scriptul dezvaluia o mare parte din mecanismul de securitate.
Reveni la fereastra de browser si tasta in sfarsit adresa dorita:
www.ccf.com
Degetele ii tremurau, ca de fiecare data cand se afla in preajma unei descoperiri
importante.
"Acces denied"!
Undeva in spatele lui usa camerei de baie se deschise si se inchise. Inregistra mecanic
traseul prin casa al bunicii.
Selecta un alt link din meniu.
"Authorization required. Enter your user name and password."
Ezita o clipa. Avea pe un CD un brute force password cracker… Nu, nu mergea! Trebuia sa
foloseasca chiar scriptul pe care pusese mana.
Dupa numai doua incercari scriptul modificat si recompilat pe calculatorul sau genera
o parola de administrator valabila. O folosi in browser si trecu mai departe. Acum ramasese
numai sa furnizeze niste informatii false ultimului script de securitate, sa-l pacaleasca pe
acesta ca avea instalate local niste cookie-uri de identificare.
Undeva, departe, la capatul lumii parca, bunica, aflata acum in bucatarie, incepuse sa
toace vinete.
In aceeasi clipa, sistemul de securitate se lasa convins ca Solomon era administratorul
serverului. Singurul risc era ca simultan cu Solomon sa fie logat pe site, cu drepturi
identice, adevaratul administrator. Dar asta-i viata, plina de risc!
Tanarul porni repede un manager de download cu care porni sa faca leech pe server,
adica sa aduca de-a valma fisiere si pagini, orice ar fi gasit. Simultan, incepu sa
navigheze, cuprins de curiozitate, pe paginile rezervate numai membrilor. Parea sa fie ceva
legat de realitatea virtuala.
Deschise o pagina la intamplare si ramase cu gura cascata. Extraordinar! Niciodata nu
mai vazuse o simulare atat de…
Nu mai apuca sa-si termine gandul. O senzatie nemaipomenita, iute si coplesitoare,
asemeni unui vartej, asemeni unei rotiri accelerate, ii puse stapanire mai intai pe tample,
apoi pe cap, apoi pe tot corpul, smulgandu-l, rotindu-l, angrenandu-l, amestecandu-l,
transformandu-l in nefiinta si apoi recompunandu-l la loc din piese care nu mai pareau sa
se recunoasca unele pe altele.
Clatina uluit din cap.
Zgomotul ritmic al tocatorului de vinete din bucatarie incetase.
La inceput, ochii nu vazura nimic. Apoi incepura sa zareasca, insa ceva atat de
incredibil incat nu le dadu crezare. Apoi fu silit sa recunoasca.
Nu mai era acasa, in fata calculatorului. Se afla intr-o incapere intunecata si plina
de praf si de panze de paianjeni, cu pereti masivi din piatra. O incapere pe care o
cunostea…
Doar o vazuse pe ecranul calculatorului, chiar inainte de a fi absorbit in lumea ei
fantastica…
